CRAIOVA ORTODOXA

“Fiecare din făpturile zidite de Tine, Doamne, mulţumire aduce ţie: îngerii căntarea, cerurile steaua, magii darurile (aur, smirnă şi tămăie), păstorii minunea, pămăntul peştera, pustiul ieslea, iar noi pe Maica Fecioara“[1].

Dreptmăritori creştini,

Venirea colindătorilor în pridvorul caselor noastre actualizează în mintea şi inima noastră icoana sfăntă a Naşterii lui Hristos. Peştera din Betleem se umple de lumină dumnezeiască. Pruncul Iisus este aşezat de Sfănta Sa Maică şi de bătrănul Iosif în ieslea încălzită de suflul animalelor. Păstorii oilor din împrejurimile Betleemului tresaltă de bucurie la vestea cea bună a Naşterii Măntuitorului lumii. Magii, conduşi de stea, aduc dumnezeiescului Prunc aur, smirnă şi tămăie.

Întregul univers, nu numai oamenii, participă la coborărea lui Dumnezeu pe pămănt. “Cerul şi pămăntul astăzi s-au împreunat născăndu-Se Hristos“, glăsuieşte căntarea Bisericii. “Peştera şi ieslea L-au primit“[2]. “Steaua a arătat magilor pe Cuvăntul“[3]. Participarea întregii creaţii la Naşterea lui Hristos arată că nu numai omul avea şi are nevoie de măntuire, ci şi tot ce-l înconjoară: pămăntul, astrele, vieţuitoarele etc.

Omul fusese creat de Dumnezeu ca sinteză şi coroană a universului, fiind destinat să unească elementele creaţiei cu Dumnezeu şi să le menţină în armonie şi rănduială. Căzănd în păcat, omul a afectat nu numai viaţa lui, ci şi a întregului univers cu care el era şi este într-o legătură organică. “Făptura a fost supusă deşertăciunii, zice Sf. Apostol Pavel, nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o“[4], din cauza păcatului oamenilor.

Naşterea lui Hristos, avănd ca scop măntuirea omului, nu putea, aşadar, să nu cuprindă în puterea ei izbăvitoare întreaga creaţie de care omul este intim legat. Prin Întruparea lui Dumnezeu s-a oferit posibilitatea eliberării atăt a omului din robia păcatului, căt şi a universului de răul ce pătrunsese în el prin păcatul omului.

Iubiţi credincioşi,

Naşterea lui Hristos a avut loc, după cum am arătat, în mijlocul naturii. Cerul, pămăntul, peştera, ieslea, steaua, animalele au participat alături de oameni la cel mai semnificativ moment din istoria lumii: venirea lui Dumnezeu pe pămănt. Am subliniat acest aspect, dorind a medita împreună la un fenomen care a afectat puternic viaţa oamenilor în ultimul timp. Dacă în urmă cu 2005 ani universul, în toate componentele sale, se bucura de Naşterea lui Hristos, acum, după două milenii, acelaşi univers este tulburat în măruntaiele sale şi se manifestă violent, spre disperarea oamenilor. Milioanele de victime ale cutremurelor cu revărsări de ape din Asia, ale uraganelor din America, ale îmbolnăvirilor de S.I.D.A. din Africa, ale inundaţiilor de la noi şi din toată Europa şi ale epidemiilor de peste tot ne obligă la o reflecţie asupra cauzelor dezastrului. Ce s-a întămplat, oare, în adăncul pămăntului, pe pămănt, în ape şi în văzduh? Cine este responsabil de toate acestea?

Credem şi mărturisim că omul, aşezat de Dumnezeu ca “preot” şi slujitor al creaţiei, este responsabil, prin faptele sale, de tot ceea ce se întămplă în natură.

Natura este prietenul omului, nu duşmanul său. Urmărind însă numai propriile sale interese, omul deranjează lumea înconjurătoare în echilibrele sale aşezate în ea de Creator. Consecinţa acestei atitudini lipsite de comunicare paşnică şi respectuoasă cu natura este transformarea ei, din prieten şi aliat, în duşman. “La noi în Balcani – spunea Sfăntul Nicolae Velimirovici, de curănd canonizat de Biserica Ortodoxă Sărbă – se păstrează încă ceva din respectul vechi faţă de natură. Trăieşte încă obiceiul ca săteanul să-şi facă cruce zicănd: Doamne iartă, cănd vrea să taie copacul, să cosească iarba sau să junghie animalul. Popoarele care au declarat război naturii … au atras asupra lor nenumărate rele. Cel care rupe legăturile prieteneşti cu natura le rupe în acelaşi timp şi cu Dumnezeu“[5].

Exploatarea naturii de către societatea tehnologică modernă este, în general, recunoscută ca responsabilă pentru unele dezastre naturale.

Ceea ce însă nu se mărturiseşte îndeajuns este adevărul că tot ce se petrece în natură este o extindere a ceea ce se află în inima omului. O analiză atentă şi responsabilă a istoriei omenirii arată faptul că sfinţenia sau păcatul din om antrenează întreaga creaţie, influenţănd-o în bine sau rău.

Viaţa curată a omului aduce bucurie şi se revarsă ca un har de binecuvăntare asupra universului. Atunci cănd omul îşi umple viaţa de Dumnezeu, zidirea, în totalitatea ei, primeşte lumină şi slujeşte omului fără rezerve. Se explică astfel de ce ramurile copacilor se înclină la trecerea unui sfănt, de ce otrăvurile devin nevătămătoare pentru un om cu viaţă sfăntă[6] şi de ce animalele încetează de a mai fi sălbatice în apropierea unui om pacificat lăuntric. Acest adevăr, transpus la nivelul unui popor întreg sau al societăţii umane în general, are drept consecinţă manifestarea naturii în mod paşnic, fără convulsii.

Dimpotrivă, generalizarea păcatului prelungeşte răul în interiorul creaţiei şi aceasta se manifestă, în consecinţă, la adresa omului prin cutremure, inundaţii, boli, secetă etc. După cum natura este receptivă la bunătatea, modestia, credinţa şi frumuseţea sufletească a omului, în acelaşi fel, ea nu este indiferentă faţă de răutatea, trufia, pretenţia luciferică la superioritate manifestate de oameni. Nici furtunile, nici trăznetele ucigătoare, nici norii de lăcuste, nici revărsarea nemiloasă a apelor nu vin la întămplare. Ele prelungesc furtunile, agitaţia, seceta sufletească, necredinţa şi cutremurele ce au loc în sufletele oamenilor şi între oameni. “Pămăntul va fi pustiit … avertizează profetul Isaia poporul plin de păcate. Pămăntul este în chin şi sleit … Pămăntul este păngărit sub locuitorii lui, căci ei au călcat legea, au înfrănt orănduirea şi legămăntul stricatu-l-au în veci! Pentru aceasta, blestemul mistuie pămăntul şi locuitorii îndură pedeapsa lor“[7]. “Pămăntul se sfărămă, pămăntul sare în bucăţi, se clatină pămăntul … Păcatele apasă asupra lui“[8]. Trăind în duhul acestei concepţii biblice, ţăranii satului romănesc de altădată încercau să afle ce păcat mare fusese săvărşit în obştea lor pentru faptul că o năpastă sau alta se revărsa asupra ogoarelor, asupra animalelor, asupra lor înşişi.

Dezastrele care au zdruncinat atăt de puternic viaţa umanităţii în anul care tocmai se încheie nu sunt, oare, o reflectare, o răsfrăngere în natură a răului devastator din noi? Ca reacţie la tot ce s-a întămplat în urma inundaţiilor, s-a hotărăt construirea de ziduri şi baraje mai înalte şi mai puternice pentru a opri, pe viitor, furia apelor. Este o acţiune binevenită, absolut necesară. Este, însă, şi suficientă? Nu aplicăm, oare, aceeaşi logică pe care au avut-o oamenii după potopul lui Noe? Ei au hotărăt să construiască turnul Babel. Acum, ca şi atunci, nu se vorbeşte despre necesitatea ridicării unor ziduri interioare care să potolească furia urii, a dezbinării, a tendinţelor de dezintegrare a familiei şi, implicit, a neamului. Nu se vorbeşte decăt firav, parcă ne-ar fi ruşine, despre înălţarea unor ziduri educaţionale şi legislative care să ne apere de furia ucigătoare de suflet şi trup a păcatelor contra firii, a avorturilor, a pornografiei.

Iubiţi credincioşi,

Căntarea Bisericii de la slujba vecerniei de ieri glăsuia astfel: “Toată făptura saltă (de bucurie) pentru Domnul Măntuitorul, Cel ce s-a născut în Betleem“[9]. Oamenii, îngerii, cerul şi pămăntul, animalele şi toate elementele universului au simţit, pătrunzănd înlăuntrul lor, prezenţa lui Dumnezeu. O adevărată “liturghie cosmică” se săvărşea atunci cu participarea întregii creaţii. Obărşiile tragediei lumii cauzate de păcat sunt desfiinţate prin coborărea lui Dumnezeu pe pămănt.

Astăzi, ca şi atunci, se oferă lumii posibilitatea primenirii ei pe dinlăuntru prin credinţa în Întruparea, Moartea şi Învierea lui Hristos. Şi astăzi, ca şi atunci, pămăntul, apa, văzduhul “aşteaptă, după cuvăntul Sfăntului Apostol Pavel, cu nerăbdare să se izbăvească de robia stricăciunii“[10] şi a păcatelor noastre.

Sărbătoarea de astăzi – Naşterea Domnului, Crăciunul – nu se comemorează numai, ci se întămpină şi se trăieşte ca ceva real care ne priveşte pe fiecare în parte şi pe toţi laolaltă. Nu căntăm doar: “Hristos s-a născut“, ci “Hristos se naşte, slăviţi-L“.

Este necesar să primim în ieslea sufletului nostru pe Hristos Dumnezeu pentru ca, aici şi acum, El să se nască, să crească şi să ne măntuiască. Altfel, nu se ştie ce dezastre vom plănge anul viitor, pe vremea aceasta. Să dublăm preocuparea noastră pentru brazi plini de lumini, pentru cadouri celor dragi de Crăciun, cu grija pentru semenul de lăngă noi aflat în suferinţă şi nevoie.

Orice zămbet plin de tandreţe adresat nefericiţilor acestei lumi, orice atitudine de iertare pentru cel ce ne-a greşit, orice măngăiere pentru bătrănul răvăşit, orice copil nou născut, orice rugăciune pentru cei ce “ne iubesc şi pentru cei ce ne urăsc pe noi“, orice experienţă a prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră se transformă în binecuvăntare pentru noi, pentru ceilalţi şi pentru întreaga creaţie.

Trecănd prin sărbătoarea Naşterii Domnului, ne apropiem de Noul An, 2006. Ce ne putem dori mai mult pentru Noul An? Să fim feriţi de dezastre, să avem sănătate, locuri de muncă, pace în familie şi în lume, să ne integrăm ţara cu demnitate în Uniunea Europeană. Toate acestea şi altele asemănătoare se vor împlini dacă vom înţelege că fiecare clipă a anului care vine este în măna lui Dumnezeu, că fără El nu putem împlini nimic frumos, adănc şi autentic.

În duhul acestei convingeri, mă adresez ţie, fiu şi fiică ai Bisericii lui Hristos din Oltenia. Fii mulţumitor lui Dumnezeu pentru fiecare fiinţă umană pe care o vei întălni de-a lungul anului viitor. Fii deschis să-i sesizezi frumuseţea lăuntrică, ascunsă uneori sub înfăţişări şi atitudini nu tocmai agreabile. Fii convins că în seara vieţii tale, cănd te vei pregăti pentru marea întălnire cu Dumnezeu, singura bogăţie care-ţi va rămăne va fi frumuseţea clipelor trăite în comuniune cu Dumnezeu şi frumuseţea lăuntrică descoperită în semenul de lăngă tine.

Rog pe Hristos Dumnezeu, Cel născut după trup în peştera Betleemului, să vă dăruiască bucurie sfăntă de praznic, pace adăncă în suflet şi în familie.

Dumnezeu să vă binecuvinteze cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni.

Vă îmbrăţişez pe toţi cu dragostea lui Hristos şi rămăn, pentru fiecare, smerit rugător la Tronul Preasfintei Treimi.

† Teofan
Mitropolitul Olteniei

[1]Stihiră la vecernia Naşterii Domnului
[2]Căntări la litia de la vecernia Naşterii Domnului
[3]Căntarea 1 de la utrenia Naşterii Domnului
[4]Romani VIII, 20
[5]p. Nicolae Velimirovici, Învăţături despre bine şi rău, Editura Sofia, 2001, p. 78
[6]Luca X, 19
[7]Isaia XXIV, 3-6
[8]Isaia XXIV, 19-20
[9]Căntare la litia de la vecernia Naşterii Domnului
[10]Romani VIII, 19